Autor: Andreea Aurescu
Ilie Bolojan a intrat în guvernare cu aceeași mentalitate care l-a făcut celebru la Bihor: “Nu am nevoie de comunicare, am nevoie de rezultate. Oamenii văd.” La Oradea, i-a mers. A avut control total pe proiecte, pe bani, pe administrație. A livrat drumuri, clădiri renovate și tramvaie noi – iar populația a văzut cu ochiul liber schimbarea. N-a fost nevoie să construiască povești sofisticate. Orașul, județul deveneau vizibil mai bune, iar voturile au venit de la sine. La acest lucru s-a adăugat faptul că nu s-a implicat în luptele politice de la nivel național ceea ce a condus la conservarea capitalului de imagine.
Dar România nu e Oradea. Și reducerea deficitului bugetar nu e un bulevard nou. Iar o reformă fără comunicare e ca o autostradă fără fundație.
Atunci când vorbim de comunicare guvernamentală, nu e vorba să faci PR personal, ci să creezi încredere publică în proiectele tale. În lipsa unei narațiuni proprii, alții vor construi una pentru tine – și de regulă va fi ostilă. Dacă nu spui tu povestea, o spune opoziția. Și o spune prost pentru tine.
Fără comunicare strategică pe reformă, pierzi sprijin popular și riști blocaj politic. Chiar dacă oamenii acceptă inițial sacrificiile, fără să înțeleagă cât durează și ce urmează, sprijinul scade rapid. Apoi partidele din coaliție sau propriii tăi oameni încep să se delimiteze, să-și facă discursuri separate, să voteze altfel. Dacă explici clar, din timp, ce urmează, oamenii își ajustează așteptările și nu intră în panică. Panica e scumpă: proteste, blocaje în instituții, greve.
O strategie de comunicare bine pusă la punct are costuri infime, dar îți salvează stabilitatea politică și îți permite să implementezi planul complet. Când ai de implementat reforme, nu faci comunicare pentru tine sau pentru imagine. Faci pentru ca planul să reziste. Fără încrederea oamenilor, riști să fii forțat să faci compromisuri populiste sau să abandonezi reforma la jumătate.
Strategia de comunicare de criză a Guvernului Bolojan: tăieri, urgență și vinovați publici
Confruntat cu un deficit enorm și cu riscul real ca România să fie penalizată dur pe piețele internaționale, Bolojan a pornit la atac cu arma pe care o știe cel mai bine: tăierea. A început cu sporurile și angajările înghețate în sistemul public. Urmează măsuri fiscale și restructurări mai dure. Iar ca să întrețină sentimentul de urgență și legitimitatea sacrificiilor, întreține tema arderii pe rug a “bugetarilor nesimțiți”, cu salarii cu mult peste medie. Strategia e clară: să creeze o urgență colectivă și să concentreze furia pe niște exemple spectaculoase, pentru ca restul populației să accepte sacrificiile.
Da, Bolojan are o retorică clasică de criză-excepționalism: “suntem în pragul prăpastiei, deci trebuie măsuri dure acum.” Din comunicarea guvernamentală actuală, lipsesc însă niște ingrediente. Lipsește contractul social. Nimeni nu știe cât durează aceste măsuri, cine exact va fi protejat, când începe reconstrucția. Și mai ales lipsește povestea națională, care să spună că România trece printr-o perioadă grea nu pentru că “nu mai sunt bani”, ci pentru că își dorește un stat normal, eficient și echitabil.
E important să comunici clar măsurile și justificarea lor, în termenii tăi, înainte să apară distorsiuni, conspirații sau furie colectivă alimentată de lipsa de transparență. Măsurile trebuie anunțate clar, în etape: ce se taie, ce se îngheață, ce se limitează. Fără ambiguități. Cât durează? Oamenii trebuie să știe perioada estimată a efortului: 12 luni, 18 luni – nu la infinit. Cine e afectat? Spui cinstit cine va suferi un impact, dar și cine este protejat – pensionarii mici? familiile cu copii? Ce urmează? Descrii planul de redresare: reforme, digitalizare, investiții, reconstrucție.
Comunicarea nu înseamnă "poză bună", ci stabilitate
Mesajul ajunge greu la oameni și este fragmentat, așa că efortul de comunicare trebuie susținut prin intervenții dese la TV ale premierului, ministrului de Finanțe, cu mesaje clare, articulate, distribuirea de infografice și clipuri explicative – în social media și TV, explicând fiecare măsură în termeni clari, fără jargon, conferințe de presă cu miniștrii de Finanțe și Muncă – nu pentru răspunsuri seci, ci pentru empatie, date și explicații.
Mesajele trebuie să fie și ele mai sofisticate decât: tăiem, dăm afară, dărâmăm. Nu vinde austeritate. Vinde transformare. Nu ascunde costurile, dar arată oamenilor ce se câștigă: un stat care funcționează, o economie curată, investiții reale. Fii prezent, coerent și predictibil – să nu apari doar când trebuie să anunți cifre, ci și când trebuie explicat, discutat, asumat. Creează o narațiune pozitivă despre muncă, demnitate și responsabilitate. Nu vorbi despre tăieri, ci despre reconstrucție.
Cazul Milei - cum supraviețuiește un lider în mijlocul haosului
Javier Milei e un caz școală despre cum poți supraviețui politic în timp ce faci o terapie de șoc brutală asupra populației. De fapt, întreaga lume urmărește Argentina acum și se întreabă exact asta: “Cum de mai are Milei sprijin, în ciuda măsurilor extrem de dureroase?”
Milei păstrează sprijinul public pentru că are o poveste morală simplă și foarte clară. Nu spune doar că “FMI ne cere” sau “nu mai sunt bani”. Spune că “argentinienii onești au fost jefuiți decenii la rând de un stat corupt și socialist. Noi curățăm, lovim cu toporul la rădăcină.” Sacrificiile nu sunt doar economice, ci morale: eforturile sunt necesare pentru a scăpa de un sistem stricat.
A identificat un dușman comun: “clasa politică coruptă”, “casta parazită”, “statul obez”. Le oferă oamenilor o țintă pentru frustrare, alta decât guvernul său. Folosește o retorică de tip “criză-excepționalism”: “ori suportăm acest șoc acum, ori ne prăbușim complet.” Dar este prezent, agresiv și constant în comunicare, mai ales pe rețelele sociale, și cultivă o imagine de lider nonconformist, implicat, activ. Trăiește modest, în contrast cu președinții anteriori, ceea ce îl ajută să fie perceput ca simbol al austerității, nu doar mesager. Și foarte important, construiește un arc epic al reformei: “Va fi greu 24 de luni, dar apoi Argentina va renaște.”
Alte exemple internaționale confirmă aceeași lecție. În Polonia anilor ’90, Balcerowicz a spus din prima că va fi greu doi ani, dar țara va ieși din tranziție și va intra în Europa. În Danemarca, reformele dure făcute de Rasmussen au fost comunicate ca parte a unui plan de modernizare națională. În Germania, Schröder a făcut apel la viitorul competitiv european, iar Estonia a prezentat reformele drept un pas necesar pentru eliberarea de trecutul sovietic. Toate aceste exemple au un numitor comun: o poveste clară, un contract social explicit și un plan pe termen definit.
Concluzie: fără comunicare, reforma rămâne doar pe hârtie
Psihologia colectivă arată că oamenii pot accepta sacrificii materiale, chiar dureroase, dacă au convingerea că e o cauză justă, că “toți strâng cureaua”, că există un dușman real și că la final vor avea o țară mai dreaptă și mai prosperă. Comunicarea unei reforme nu înseamnă poze cu zâmbete false, slogane siropoase sau filmulețe de Facebook. Înseamnă: predictibilitate, ca oamenii să nu intre în panică și să-și poată face planuri; consens politic, ca partenerii să nu saboteze reforma pe la spate; stabilitate socială, ca sindicatele și strada să nu explodeze. Fără comunicare, cel mai eficient plan economic rămâne doar un calcul frumos în Excel, care moare în fața fricii și nemulțumirii publice.
